Isus – simple priviri asupra Mântuitorului
- fragmente -

Un monah al Bisericii de Rasarit
(Lev Gillet)

Frumusetea lui ne transformã(o)
"Eu, cel care conversez cu tine..."(o)
Non-rezistenta ca adevarata biruinta(o)
„Tu esti al meu. Eu sunt al tau.”(o)
"Nu exista mai mare dragoste..."(o)

Meditatii noi (aprilie 2009):
Natura întreagã este orientatã... Natura murmurã numele lui Iisus (o)
Lasã-mã sã închid cãrtile(o)

Nota: subtitlurile si sublinierile îmi apartin(n.t.)

VIII Frumusetea lui ne transformã

În Isus Cristos, calea şi realizarea ei se identifică. Dacă intrăm pe cale, care este Cristos, am si ajuns deja. Oricare ar fi problema (şi nu este vorba doar de mari probleme spirituale, ci de problemele cele mai umile şi mai zilnice), ajungem la rezolvarea ei îmbrăţişându-l pe Isus, unindu-ne mai intim cu El. Aceasta nu scuteşte de reflectare, nici de tehnicile adecvate, dar gândirea noastră va opera în lumina lui Cristos.

Cutare problemă concretă (decizie importantă de luat, scrisoare de scris, relaţii personale, sarcini profesionale etc.) mi se impune. Ce trebuie să fac, Doamne?

Copilul meu, uneşte-te cu mine mai înainte de orice. Fii sigur că în mine problema ta particulară este rezolvată. Dacă într-adevăr mă vezi, vei vedea soluţia prin mine, ca prin transparenţă. Exersează-ţi raţiunea, dar în lumina mea, în dependenţa de inima mea.

Marta crede că fratele ei va învia în zilele din urmă. Isus îi răspunde: „Eu sunt învierea”. Cele două învăţături ale acestei fraze. Învierea nu este o realitate pur escatologică, proiectată într-un viitorul ultim. Învierea este, într-un fel, o realitate dată deja; ea există deja. Şi chiar persoana Mântuitorului este cea care, de acum înainte, este cauza şi puterea de înviere a morţilor. Nu prin imaginaţie sau memorie, ci prin unirea cu Cristos, îi întâlnim, în această clipă chiar, pe cei pe care i-am iubit şi care au părăsit pământul.

Această unire cu persoana lui Cristos nu este posibilă decât dacă noi ridicăm în faţa noastră, dacă purtăm în noi înşine o imagine intens reală a lui Isus. Imagine: aceasta nu vrea să spună „imaginaţie”. Nu o pictură mentală (deşi, la început, aceasta poate fi utilă). Ci o anumită viziune interioară, cu trăsături nedesluşite. Aceasta nu se poate descrie din afară.

Petru umblă pe ape. Atât timp cât priveşte la Isus, atât timp cât se îndreaptă spre el, el poate umbla pe valurile lacului. Dar când priveşte în jurul lui, când remarcă că vântul este puternic, el este cuprins de frică. Şi începe să se scufunde. Isus trebuie să întindă mâna pentru a-l apuca.

Dacă Petru nu ar fi fost atent la valuri şi la vânt, dacă şi-ar fi concentrat privirea numai asupra lui Isus, nu s-ar fi aflat în pericol. Credinţa lui n-ar fi fost zdruncinată.

Aici este şi cauza căderilor mele. Dacă aş fi capabil să privesc numai la Isus, dacă nu m-aş lăsa dus să iau în considerare pericolul sau ispita şi să încep cu ele un fel de dialog, atunci aş putea umbla pe ape. Toate greşelile mele au la origine o slăbire sau o dispariţie a imaginii lui Isus.

Dar cum să ridic în faţa mea o imagine a lui Isus destul de puternică care să învingă teama de pericol sau atracţia păcatului? O asemenea imagine nu este opera unui minut sau a unei zile. Ci este opera a luni de zile, a ani, a unei vieţi întregi. O imagine în grabă, superficială, a lui Isus este ca şi trasată pe apă. Ea se spulberă la cea dintâi briză, la cel dintâi şoc. Trebuie ca eu să formez pe îndelete şi în profunzime această imagine a lui Isus. Sau mai degrabă trebuie să ajung şi să mă menţin destul de maleabil pentru ca Isus să-şi graveze faţa lui pe inima mea.

Frumuseţea feţei Mântuitorului nu numai că atrage. Ea acţionează şi transformă. Dacă privirea noastră  interioară este asiduă, frumuseţea lui Isus ne pătrunde, pe măsura acestei asiduităţi.
Doamne, arată-mi faţa ta; şi toate dificultăţile mele se vor topi ca zăpada în faţa soarelui. Contemplând faţa ta, vom fi absorbiţi în lumina ta, înălţaţi din limpezime în limpezime, schimbaţi în chipul tău.
(18 dec.2006)

XXXIX

Mai ales în „discursul de după cină” Isus, vorbind despre viaţa sa cu Tatăl şi cu Duhul, face de cunoscut ce este viaţa sa cu ucenicii săi. Căci există un raport de dependenţă între aceste două teme. Analogii profunde există între întrepătrunderea vieţilor Tatălui şi ale Fiului şi cele ale vieţilor lui Isus şi ale ucenicului.

„Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine…” Dacă considerăm unitatea Tatălui şi a Fiului în ordinea divină, veşnică, ceea ce ne frapează, este mai ales prezenţa Lui Isus „în Tatăl”. Dacă considerăm mai degrabă unitatea lor în opera divină, în ordinea fiinţelor create, atenţia noastră este atrasă în special de faptul că Tatăl este prezent şi acţionează „în Isus”.

La fel, Isus ne spune: „Voi sunteţi în Mine şi Eu sunt în voi”. În ordinea veşnică, mai ales includerea noastră în Isus – în corpul lui Cristos – este cea care este subliniată. În ordinea pământească, istorică, în sfera acţiunii şi a supunerii, cea care pare a fi mai degrabă pusă în lumină este lucrarea lui Isus „în noi” şi prin noi.

Evanghelistul care ne relatează cuvintele cele mai afectuoase pe care le-a adresat Isus către ai săi este „ucenicul pe care-l iubea Isus”. Şi tocmai pentru că îşi odihnea capul pe pieptul Domnului, acest ucenic a putut să audă ceea ce a spus Isus cu jumătate de voce (pe tema trădării). Isus nu-şi revelează tainele lui, într-un dialog confidenţial, decât acelor a căror atitudine este de abandonare intimă şi iubitoare.

Intimitate cu Cristos: ea merită să fie căutată pentru ea însăşi, ca atare. Desigur, lumina lui Isus trebuie, în proporţia acestei intimităţi chiar, să lumineze tot peisajul şi să reveleze demersurile practice care se impun. Ne simţim tulburaţi, atunci când vedem că unii, calificaţi drept „mistici”, par să rămână indiferenţi la nedreptăţile şi cruzimile care, foarte aproape de ei, îi frapează pe ceilalţi oameni. O pietate pur sentimentală, emoţională, nu este intimitate cu Cristos. Dar căutarea eficacităţii, a gestului de folos, a sacrificiului aparent „productiv” nu-i împiedică pe unii dintre ucenicii contemporani cei mai devotaţi să înţeleagă spargerea – atât de gratuită ! – a vasului cu parfum la picioarele lui Isus? „La ce bun această risipă?...” Da, dar: „cel care îşi va pierde viaţa…”

Crede că, atunci când va veni, Mesia îi va învăţa toate lucrurile. Isus răspunde: „Eu sunt acela, Eu cel care îţi vorbesc” . Cuvântul grec utilizat sugerează ideea unei conversaţii familiare: „eu cel care povestesc cu tine…” Contrast izbitor între schimbul liber de cuvinte şi formula solemnă „eu sunt”, frecventă în declaraţiile divine din Vechiul Testament. Isus ni se dezvăluie ca Domn şi Mântuitor – „Eu sunt acela” – dar el ne îndrumă spre această revelaţie prin dialoguri simple şi iubitoare, - „eu cel care conversez cu tine…”

Acelaşi contrast în episodul vindecării orbului din naştere.

„Crezi tu în Fiul Omului? – Şi cine este acesta, Doamne, pentru ca să cred în el? – L-ai şi văzut deja, este cel care îţi vorbeşte, acela este”. Cel care conversează familiar cu tine este chipul sublim şi îndepărtat, atât de aşteptat. Fiul Omului vrea să vorbească cu tine de la om la om. El este dincolo, mai presus de toate; şi iată că el se aşează la nivelul tău.

Intimitate. Coboară seara. Aerul devine răcoros. Viaţa mea se apropie de capătul ei. Este ceasul descris în Cântarea cântărilor, Vino, Prea Iubitule, în răcoarea serii. Coboară în grădină. Fie ca vântul să sufle, suflul Duhului tău să treacă peste florile pe care le-ai semănat tu însuţi acolo şi el să răspândească mireasma!

La alţii, florile tale sunt din belşug. Dar eu! Eu nu am flori în grădina mea. Florile tale, eu le-am călcat în picioare, le-am smuls. Le-am lăsat să fie nimicite de o căldură dăunătoare. Am produs mărăcini. Aceştia au fost o parte din cununa de spini care a însângerat capul Mântuitorului meu.

Oh, fie ca florile să revină la viaţă! Fie ca, sub suflul tău, ele să poată germina şi odrăsli în mod miraculos! Fie ca Prea Iubitul să poată din nou să le respire parfumul, seara, în grădina lui!

XL

„Vă las pacea Mea. Vă dau pacea Mea”. Isus dă pacea Lui. Nu o împrumută. Nu o ia înapoi. Pacea care este în Isus (pacea „mea”) devine proprietatea definitivă a ucenicilor. Eu pot, la începutul fiecărei zile, să mă instalez în pacea lui Isus, oricare ar fi alarmele pe care această zi le-ar aduce.

Mântuitorul le dă ucenicilor lui pacea sa chiar în clipa în care va intra în Patima sa. Chiar în faţa viziunii suferinţei, a morţii imediate proclamă El pacea şi o comunică. Dacă Isus, în aceste minute chiar, rămâne stăpânul păcii, atunci puterea acestei păci nu-l va abandona pe ucenic nici în furtuni mai mici.

„Dar Eu vă spun să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău”. Cuvânt scandalos şi nebunesc în ochii oamenilor, şi nu doar în a acelora care nu cred. Obrazul stâng care trebuie oferit celui care loveşte obrazul drept, mantaua care trebuie lăsată celui care vrea să ne ia cămaşa, cele două mile de făcut cu cel care te constrânge să mergi cu el o milă, binecuvântarea de rostit asupra aceluia care ne blestemă, ce primire găsesc aceste precepte acolo chiar unde ar trebui să fie cel mai bine primite şi înţelese? Calea iubirii vrăjmaşului în domeniul vieţii naţiunilor ca şi în cel al vieţii personale a fost ea oare profund explorată? „Nu ştiţi de ce duh sunteţi purtaţi…”

Non-rezistenţă evanghelică. Alegerea nu este între a lupta sau a nu lupta, ci între a lupta sau a suferi şi, prin suferinţă, a învinge. Luptele produc victorii aparente care nu sunt decât vanitate şi iluzie, pentru că Isus este realitatea supremă. Suferinţa celui non-rezistent proclamă această realitate supremă a lui Isus. Ea este astfel adevărata victorie. „Destul”, spune Isus, atunci când ucenicii îi înfăţişează două săbii. Ucenicii n-au înţeles sensul acestui alt cuvânt: „Cel care nu are sabie să-şi vândă haina şi să-şi cumpere una”. Isus voia să zică: există vremuri în care trebuie sacrificat chiar şi ceea ce pare cel mai necesar, pentru a concentra vigilenţa noastră faţă de asalturile celui Rău. Dar apărarea şi atacul sunt amândouă spirituale.

Isus merge în întâmpinarea mulţimii care, cu făclii şi arme, vrea să-l prindă. El merge liber, spontan, spre Patima sa.

Isus îl vindecă pe slujitorul căruia sabia unui ucenic i-a tăiat urechea dreaptă. Nu numai că Isus nu vrea ca ucenicii lui sa-l apere prin forţă – „Lăsaţi, opriţi-vă”, spune El – ci El şi repară răul pe care sabia îl produsese. Este singurul miracol făcut de Isus pe parcursul patimii Lui.

Non-rezistenţa de care Isus dă dovadă nu este acceptare a răului sau pasivitate pură. Ea este o reacţie pozitivă. Este răspunsul pe care iubirea, această iubire pe care o întrupează Isus, o opune iniţiativelor celor răi. Rezultatul imediat pare a fi biruinţa răului. Dar, pe termen lung, puterea acestei iubiri este cea mai tare. Învierea a urmat Patimii. Non-rezistenţa martirilor i-a obosit şi fascinat pe persecutorii înşişi. Chiar sângele vărsat i-a asigurat Evangheliei răspândirea. Pacifism slab şi nesigur? Nu. Flacără arzătoare şi biruitoare. Dacă Isus, în Ghetsemani, ar fi cerut Tatălui său ajutorul celor douăsprezece legiuni de îngeri, n-ar mai fi existat nici Înviere şi nici Rusalii.

XLI

„Există eunuci care s-au făcut ei înşişi eunuci, din cauza împărăţiei cerurilor. Cel care poate să primească lucrul acesta sa-l primească.” Cuvântul grec folosit – „a da loc” – este mai puternic decât „a cuprinde”. Isus consimte cu opinia ucenicilor(„Dacă aceasta este condiţia bărbatului în privinţa femeii, nu este avantajos să te căsătoreşti. – Nu toţi cuprind acest cuvânt, ci numai cei cărora le-a fost dat.”) Gândul lui Isus este exprimat într-o manieră discretă dar clară. Isus, la nunta din Cana, a binecuvântat uniunea bărbatului şi a femeii. Dar, unora, le este dat să se logodească cu Isus singur şi să-l aibă ca supremul, unicul Prea Iubit.

Copilul meu, eu sunt al tău. Tu eşti al meu. Şi, tu însuţi, repetă fără încetare: „Tu eşti al meu. Eu sunt al tău”. Hrăneşte-te cu acest cuvânt. Vrei ca (în pofida întregului trecut, în pofida infidelităţilor tale) această zi să fie pentru mine şi pentru tine o zi de nuntă? Ţi-am vorbit, astăzi, adânc, pe îndelete. Întoarce-te spre oameni. Dar păstrează în inima ta secretul nostru.

Vocea se face auzită: „Iată Mirele. Ieşiţi-i în întâmpinare”. El va sosi. Suflete al meu, trezeşte-te. Tu ai fost una din fecioarele neînţelepte. Candela ta s-a stins. Unde vei găsi ulei pentru a reaprinde flacăra? Nu mai este timp pentru a-l cumpăra. Uşa cămării de nuntă îţi va fi închisă? Mântuitorul meu, în acest ultim minut, Ţie însuţi îţi voi cere ulei. Nu merit decât refuzul tău. Dar eu nu mă sprijin pe nici un merit al meu. Nu sper decât în îndurarea ta. Eu nu mai pot cumpăra ulei. Dă-mi dar din uleiul tău, gratuit.

Moartea: zorii unde se ridică adevăratul soare. Întâlnire cu Mirele. Îl voi întâlni în curând, îi voi vedea faţa. Mă voi arunca în braţele lui în curând. Dacă eu mă refugiez în el mă va îndepărta el oare? La fel ca odinioară, el este, în zori, în picioare pe ţărm, aşteptându-şi ucenicii…

Dar nu. Moartea nu este întâlnirea cu Isus. Ea este doar viziunea desluşită. Pentru că, înaintea morţii chiar, eu trebuie să fiu purtat de el şi să mă odihnesc în braţele lui. Numai cu el, numai în braţele lui voi traversa trecătoarea îngustă a agoniei. Dar, la ieşirea din această strâmtoare, eu voi înceta de a fi orb. Îl voi vedea pe cel care mă poartă. Voi vedea în plină lumină ceea ce nedefinit presimţeam în noapte.

Prea Iubitul tău te va duce până la punctul în care îşi va ridica vălul şi tu îl vei vedea.

„Dacă cineva vrea să vină după Mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze”. Cele trei faze ale convertirii care fac un ucenic: renunţarea, purtarea crucii, mersul pe urma Stăpânului.

Copilul meu, renunţă mai întâi la tot ceea ce este al tău.

Doamne, îţi dau tot.

Nu este de ajuns, copilul meu, să-mi dai tot ceea ce-ţi aparţine. Pe tine însuţi te vreau. Dă-mi inima ta.

Doamne, îţi dau inima mea. Ia-mi inima şi toată fiinţa mea.

Şi acum, copilul meu, ia-ţi crucea. Nu cea pe care ai putea s-o imaginezi sau s-o doreşti tu, ci aceea pe care eu o voi aşeza pe umerii tăi.

Doamne, accept toate crucile pe care îţi va plăcea să mi le dai. Dă-mi puterea de a le purta.

Copilul meu, nu spune „crucile” ca şi cum ar fi mai multe. Nu există decât crucea mea; iar crucea ta este a mea, adaptată la persoana ta, la puterile tale. Mulţi vorbesc despre „cruci mici”. Nu există cruci mici. Sub orice formă ar fi, crucea mea este cea pe care trebuie să o porţi.

O voi purta, Doamne, dacă tu îmi dai putere pentru aceasta.

Copilul meu, nu este de ajuns să-ţi iei crucea şi să mergi astfel în urma mea. Este adevărat, numai purtând crucea mă urmează cineva cu adevărat. Dar trebuie să mă urmezi până la capăt. Tu ştii unde merg eu. Eu merg la Golgota. Crucea pe care o port eu – şi pe care o porţi tu – este instrumentul vieţii jertfite până la moarte. După ce vei purta crucea, va trebui să te întinzi pe ea, să fii crucificat şi să mori acolo. Vrei să rămâi cu mine până la capăt? Vrei să porţi crucea mea până la Calvar? Şi acolo nu vrei deloc să ai parte de crucificarea mea?

Doamne, nu am puterea de a fi crucificat cu tine.

Copilul meu, cel care îşi va pierde viaţa din cauza mea şi-o va mântui. Eu ştiu că tu nu eşti gata. Sacrificiul te atrage, dar nu eşti capabil de aceasta deocamdată. Aş vrea să te pregătesc, zi de zi. În fiecare dimineaţă, acceptă dinainte purtarea crucii pe care noua zi ţi-o propune. Accept-o în spiritul jertfirii totale de pe Golgota, ca fiind încă un pas înspre finalul căii dureroase.

XLII

Înainte de Patima sa, Isus, cu ochii ridicaţi spre cer, spune: „Tată, a venit ceasul”. Isus a aşteptat timpul hotărât de Tatăl. Iată momentul. Împlinirea voinţei divine cere supunere exactă la minut. Orice întârziere şi orice grabă sunt excluse.

Atunci când, în agonia din Ghetsemani, un înger i se arată lui Isus pentru a-l întări, nu este deloc pentru ca paharul să fie îndepărtat de la Mântuitor. Îngerul îl întăreşte pe Isus pentru ca, fortificat, Isus să accepte paharul.

De două ori, Isus prezentându-se, soldaţii dau înapoi şi cad la pământ. Prostraţia lor pune în evidenţă faptul că Isus este cel mai puternic şi că, printr-o liberă alegere numai, se predă el lor.

Cuvintele dure ale lui Isus împotriva fariseilor şi a cărturarilor, contra „puilor de năpârci”, „mânia mielului”: nimic din acestea nu apar în Patima sa. Cu cât Isus suferă mai mult, cu atât se arată el mai blând şi mai îndurător.

Mântuitorul meu, tu nu-i iubeşti pe oameni atunci când suferi prin ei mai puţin decât îi iubeai înainte de această suferinţă. Chiar în centrul păcatului meu, urând acest păcat, tu mă iubeşti într-un mod mai sfâşietor.

Isus, în Patima sa, trăieşte „spaimă şi angoase”. Natura lui umană face experienţa tuturor asalturilor, tuturor cutremurelor de care natura noastră umană este susceptibilă. Natura lui divină rămâne totuşi statornicită în pacea desăvârşită. Pace divină a unui suflet omeneşte „trist până la moarte”. Vechea doctrină a conciliilor asupra celor două naturi ale lui Cristos, distincte fără separaţie, unite fără confundare într-o aceeaşi persoană, nu este o logomahie, o subtilitate fără conţinut. Numai aceasta permite să concepem că, în Isus, Dumnezeu şi omul rămân în integritatea lor respectivă şi totuşi se integrează unul celuilalt. Furtuna poate să facă ravagii la baza muntelui, în timp ce culmea rămâne în plină lumină.

„Nu există mai mare dragoste decât să-ţi dai viaţa pentru cei pe care-i iubeşti”. În această frază este conţinută explicaţia cea mai completă, cea mai profundă a Patimii Mântuitorului. Cea mai mare iubire este maximală. Ea cere darul care duce până la moarte. Golgota: nu o exigenţă de dreptate; o exigenţă de iubire.

Împreună cu Maria, mama ta, cu ucenicul pe care-l iubeai, cu femeile care ţi-au rămas fidele, Doamne, eu stau la piciorul crucii tale.

Spre tine îndrăznesc să-mi ridic ochii şi, în această privire aruncată asupra sacrificiului tău, eu învăţ ceea ce, prin cuvintele Evangheliei chiar, n-am ştiut să învăţ.

Picioarele tale sunt ţintuite pe lemn. Crucea Ta este teascul unde adevărata viţă este zdrobită. Nu ai posibilitatea să te îndepărtezi. La această întâlnire pe care mi-ai dat-o, tu mă aştepţi. Ţintuit pe cruce, tu te supui la această aşteptare. Eu pot să nu vin, dar tu, tu eşti acolo, şi tu rămâi acolo unde te-ai lăsat pus.

Braţele tale sunt întinse. Ele se deschid pentru a-i chema pe toţi oamenii. Ele nu se pot închide. Cuiele le menţin în acest gest care invită şi îmbrăţişează. Ele îmi spun: „Vino”.

Capul tău este aplecat. Tu te înclini într-un gest de acceptare. Tu ai acceptat şi desăvârşit voinţa lui Dumnezeu, a ta deci, cât şi pe cea a Tatălui şi a Duhului. Înclini capul în semn de ascultare a ceea ce impune iubirea pentru oameni a celor Trei.

În acelaşi timp capul tău este înclinat spre cei care sunt acolo, jos. Înclinat spre cei care te-au iubit, spre cei care au strigat: „Răstigneşte-l!”, spre cei care suferă şi se târăsc gemând, spre cei care caută fără să ştie.

Ochii tăi sunt închişi acum. Într-o aceeaşi viziune interioară, ei îl văd pe Tatăl şi îi văd pe oameni, şi spre aceste două ţinte ale iubirii tale se îndreaptă mişcarea întregii tale fiinţe.

Sângele curge de pe fruntea ta, din mâinile tale, din corpul tău flagelat. El curge încet, în lungi şuvoaie. El va curge şi din coasta ta deschisă, ca şi cum inima ta ar fi izbucnit sub presiunea iubirii tale suferinde. Cupa s-a vărsat ca libaţie.

Cununa de spini îţi răneşte capul. Împletiţi în cerc, aceşti spini sunt ca şi păcatele oamenilor, adunate şi puse alături pentru a fi aşezate pe tine. Toate păcatele oamenilor sunt contigue şi legate împreună. Preotul evreu, întinzând mâinile, aşeza păcatele pe capul victimei. Astfel oamenii au aşezat cercul păcatelor lor, cu mâinile lor, pe cea mai nobilă parte a corpului tău, pe capul tău.

Dar, în jurul acestui cap, eu văd raze de lumină. Un nimb de aur emană din capul tău însângerat. Acest abur dă sens viziunii dureroase. Dacă n-aş percepe aceasta, n-aş avea decât o imagine incompletă a Răstignitului. Căci Răstignitul este Mântuitor şi Domn.

Isus, în faţa crucii tale, eu nu mai vorbesc, nici măcar nu mai gândesc. Te privesc şi, cu fiecare respiraţie, cu fiecare bătaie a inimii mele, aş vrea ca în mine să pătrundă mai adânc imaginea ta. Întră deci în mine, o, răstignit strălucitor. Tu, cel pe care cuiele l-au ţintuit pe cruce, fii ţintuit pe corpul meu, fii ţintuit în sufletul meu. Ca să te port cu mine mereu, strângându-te de mine, pe tine, cel iubit.

(Ei nu vor înţelege. Ei vor vorbi de imaginaţie maladivă. Dar noi suntem împreună, tu şi cu mine).

Eu sunt al tău. Tu eşti al meu. Sunt în mâinile tale. Nu pot decât să bâlbâi şi să repet aceste cuvinte. Fii pecetea pusă pe inima mea, pe simţurile mele. Această imagine atât de familiară – braţele tale întinse pe cruce – să nu mă părăsească niciodată şi să mă salveze în ceasurile de ispită! Să nu o las niciodată să se distrugă ori să se şteargă, ci ca permanenţa ei în mine să-mi permită, în seara zilei mele, să mă apropii, tremurând dar bucuros, de linia de separaţie!

Doamne, Patima ta n-a luat sfârşit. Rănile tale sunt încă sângerânde. Te răstignim şi astăzi. Unde anume? Nu trebuie decât să citeşti ziarele. Trupul tău este torturat, răstignit peste tot şi în orice clipă. În mădularele tale omeneşti.

„Aţi fost acolo când l-au răstignit pe Domnul meu?” Această frază a unui cântec spiritual negru pune o întrebare actuală şi sfâşietoare. Sunt eu acolo unde este răstignit Domnul meu? Sunt eu capabil să lărgesc la dimensiunile Golgotei universale, contemporane, sărmana mea imaginaţie atât de îngustă, atât de centrată asupra ei însăşi? Pot eu să fiu prezent agoniilor trupului lui Cristos în fiecare om pe care cel Rău îl hărţuieşte sau pe care oamenii îl fac să sufere (adesea în numele tău, o, Cristoase)? Pot eu să fiu prezent întâlnirilor tête-a-tête ale lui Isus cu fiecare nenorocit? Tête-a-tête: da. De o parte, un cap omenesc. De cealaltă parte, Sfânta Faţă, ridiculizată, lovită. Voi fi prezent în duh la aceste tête-a-tête–uri, dacă eu port în mine această Sfântă Faţă.

Lasă-mă să închid cărţile...

Omul care se dăruieşte cu totul unei opere, fie pentru a asimila sau dezvolta opera altuia, fie pentru a elabora o operă proprie, acest om se limitează, se simplifică, se unifică. Se închide, într-un fel, ca într-o mănăstire, în opera căreia i se consacră. Astfel se întâmplă cu omul care vrea să-l cunoască pe Iisus. Să ne închidem pe noi înşine în Iisus. Să-i includem în El pe toţi ceilalţi, tot restul. În acest fel, în mod nevăzut, cunoaşterea noastră se va răsfrânge în graţie asupra lumii.

Mântuitorul meu, m-am săturat să raţionez şi să discut pe tema ta. M-am săturat să citesc, să ascult, să vorbesc. Lasă-mă să închid cărţile. Fie ca între noi să nu se mai interpună nimic. Lasă-mă să vin la tine. Lasă-mă să mă las absorbit, să mă adâncesc în prezenţa ta. Fie ca inima ta singură să-i vorbească inimii mele!

Dar, Doamne Iisuse, cum ar putea inima mea să asculte inima ta, în timp ce Învăţătorii şi Cărturarii se ceartă în jurul numelui tău? Zgomotul vocilor lor nu va acoperi ceea ce spui tu, cu blândeţe, în taină? Repet fraza Mariei din grădină: „L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus. Spune-mi unde l-ai pus şi mă voi duce să-l iau”. Aş vrea, şi eu, să te iau, Doamne Iisuse. Să te iau departe de tumulturile de şcoală, mult departe de disputele savanţilor. Departe şi de zelurile amare şi de tensiunile dintre discipoli („Care dintre noi este cel mai mare?”). Să te ador, să te văd, să-ţi vorbesc.

Această prezenţă, acest „faţă în faţă” la care aspir, le pot obţine de la tine, Doamne. Tu te poţi manifesta pentru mine fără ca această prezenţă nouă să aibă o legătură directă cu trecutul. Tu poţi, de asemenea, să faci prezentă pentru mine, şi actuală, şi nouă această viaţă care a fost viaţa ta pământească. Tu poţi să scrii tu însuţi în sufletul meu o „Viaţă a lui Iisus”, veche şi nouă în acelaşi timp. Doamne, revelează-te mie ca Iisus al Evangheliei şi ca Iisus contemporanul meu.

Natura întreagã este orientată... Natura murmură numele lui Isus.


Isus şi natura. Se citează mereu acest pasaj din Evanghelie în care Isus evocă crinii de pe câmp a căror podoabă eclipsează slava lui Solomon. Da, Isus ne invită să admirăm frumuseţea operei divine. Mai mult decât atât: el ne invită să ne punem încrederea în Tatăl care, dacă astfel îmbracă iarba de o zi, cu atât mai mult îi va îmbrăca pe copiii săi. Dar aici nu este decât un aspect(şi nu cel mai profund) al raportului dintre Isus şi lumea naturală.

O interpretare simbolică a naturii nu epuizează cu nimic semnificaţia acesteia. Este adevărat, natura este o carte deschisă în care fiecare detaliu sugerează, în termeni voalaţi, realităţile vieţii supranaturale. Această intuiţie, atât de vie a simbolurilor, ţine de geniul evului mediu. Dar există mai mult decât acest simbolism.

Natura este orientată. Ea revelează un efort ordonat spre Isus Christos. Isus: sens şi capăt al oricărei evoluţii, cauză secretă, săgeată indicatoare şi „vector” (ar spune fizicienii) al fenomenelor naturale.

„Dacă ei vor tăcea, pietrele vor striga” le spune Isus fariseilor care voiau să-i potolească pe ucenici. Isus face aluzie la ceea ce este slujirea proprie a naturii (perceptibilă numai pentru cel credincios). Natura murmură numele lui Isus. Ea strigă după Isus chiar dacă păcatul originar i-a provocat deviaţii dureroase. Toate elementele tind spre Dumnezeu- Omul. Piatra şi stânca vor furniza mormântul Mântuitorului. Apa îşi va atinge rostul ei cel mai înalt în botezul care regenerează. Măslinii vor da uleiul care unge şi vindecă bolnavii în numele lui Isus. Spicele de grâu şi boabele de struguri vor produce pâinea şi vinul din care Domnul va face taina corpului său zdrobit şi a sângelui său vărsat. Copacul va da lemnul crucii. Astfel, un acelaşi elan poartă spre Christos toată natura şi, împreună cu ea, toată lucrarea omenească – cea a secerătorului, a brutarului, a vierului şi altele – care ajută la această ascensiune, la această transfigurare.

Eseuri extrase şi traduse din cartea : JESUS : Simples regards sur le Sauveur –
Un moine de l’Eglise d’Orient,
Editions de Chevetogne,editia a II-a 1960,
Traducerea îmi apartine, VJ

Salt la inceputul paginii